Stefana Delia

05/06/2026

ZOISS X FLORIM
Despre întâlniri.
Am fost 25 de oameni. Multi? Putini? Organizati, si totusi complet liberi.
Am savurat intalnirile mai mult decat orice altceva.
M-am intalnit cu oameni pe care nu ii stiam dar simteam ca ne cunoastem. M-am intalnit cu oameni pe care ii stiam doar din priviri. M-am intalnit cu oameni cu care am lucrat, cu oameni de suflet. M-am intalnit cu mine — in multiple forme — in intalnirile cu ei.
Ne-am bucurat sa fim acolo.
Ma intreb cm tinem minte. Cum se intampla amintirile.
E despre bucata de ceramica pe care am varsat cafeaua? Despre bucata de ceramica cu care mi-am facut prima baie din banii mei? Despre bucata de ceramica pe care am pus-o singura cu mana mea? Despre bucata de ceramica care imi aduce aminte de bunica?
Oare sunt bucati de ceramica — sau bucati de viata?

01/06/2026

Azi e 1 iunie. Sa fiu copil e cel mai de pret cadou pe care mi-l dau zilnic.
Acum ceva timp m-am apropiat prea mult de un caine si s-a aparat. De atunci mi-a fost frica de caini. Nu reuseam sa ma apropii de ei nici macar la 2-3 metri distanta.
A aparut Yellow. Un caine de pe strada, lovit de masina, salvat de Lisa. In aceasta barca am urcat si eu, Monica si fiica ei. Si voi, toti cei care ati contribuit.
Yellow a fost operat la SanitaVet, externat si raspunde bine la tratament. Acum este in curte la Lisa si are nevoie de vizita zilnica a unui medic veterinar timp de 3 saptamani, urmeaza control si o noua operatie. (~100 euro/zi)
In perspectiva, ne dorim sa ii gasim o casa cu o curte mare, unde sa fie in siguranta, iubit si ingrijit.
In continuare avem nevoie de bani, distribuire, gand bun si sustinere.

Beneficiar: Stefana Costras
RO31 REVO 0000 1282 9919 3574
sau
Titular: Delia-Stefana Costras
RO51 INGB 0000 9999 0713 8126

PS. Yellow nu doar ca ne-a adunat sa il facem bine, dar m-a ajutat sa am curaj sa ma apropii de caini din nou. L-am mangaiat. Pe bot. Ieri l-am tradat... m-am pupat cu un alt caine, intamplator, pe strada. 🐾🤍
MULTUMESC SI LA MULTI ANI!

PS. 2 Daca esti medic veterinar la inceput de drum si ai timp, Yellow are nevoie de tine zilnic. Sa mergi la el, sa ii schimbi bandajul, sa ii dai pastilele, sa il plimbi putin. Ar insemna enorm pentru el si pentru noi.

13/05/2026

🤍

10/05/2026

E PE BUNE – din culise #10
Totul începe cu un vis și cu un zâmbet.

Atunci când pierzi pe cineva drag nu pierzi doar omul. Pleacă prezentul. Pleacă planurile de viitor. Sunetul casei. Mirosul. „Ce facem mâine?” „Hai să…” Tot.

Ce rămâne?

Rămâne iubirea. Rămân amintirile. Rămân clipe și stări pe care le putem ține vii atât cât alegem noi.

Rămân copiii. Rămân și vise care încă se pot întâmpla.

Andreea, Vladimir și Patrick. Pentru ei am dus mai departe visul unui soț, al unui tată, al unui om care nu mai e.

Mi-a rămas în minte cm toți trei îl căutau încă în lucruri mici. În fotbal. În glume. În gesturi.

O altă formă de iubire. Una care nu pleacă. Doar își schimbă forma.

E interesant cm în emisiunea asta noi vedem oamenii întregi chiar și atunci când ei se văd bucăți. Cred că și invers e valabil.

A fost o casă mare. Am fost la limită cu predarea.

A rămas aproape de sufletul meu „Teatru de sufragerie în 3 acte: joacă, emoție și siguranță”.

Ne-am dorit să se audă chicoteli în toată casa.

Cred în zâmbet. Cred în râsul ăla de mă dor fălcile. Și mai ales cred în el când ești în plină tristețe.

Râsul nu anulează durerea. Dar sigur o ajută.

Și apoi a fost Patrick.

Patrick a fost… Patrick. Fără filtre. Fără „cum ar trebui”.

Dacă nu voia să fie prezent, nu era. Dacă era trist, era trist. Dacă era curios, rămânea curios.

Iar la reveal… a vrut la baie. Și asta a făcut. S-a descălțat și a plecat la baie cu ochii aproape închiși, în timp ce noi eram blocați.

Culmea? El nu încurca pe nimeni. Noi eram pierduți încercând să ținem pasul cu el.

Iar eu mă uitam la copilul ăsta și mă gândeam: „Cum ar fi să trăim așa cu toții?”

Să respectăm ce se întâmplă în jurul nostru, dar și pe noi. Ce simțim. Ce avem nevoie. Cu orice risc.

Cum ar fi putut Patrick să fie altceva decât el?

Asta a fost lecția mea din ultimul episod. O grijă mai mare față de mine și față de cei din jur.

Să mă descălț la intrare. Să nu intru cu bocancii nici în case, nici în viețile oamenilor. Nici în propria viață.

Pentru că da… uneori un vis și un zâmbet pot umple un gol despre care nici nu știam că există.

Azi, 16:00, PRO TV. Ultimul episod in reluare.
📸

08/05/2026

Sunt proiecte peste care trece mult timp si ajungi sa crezi ca, inevitabil, se vor pierde sau transforma pe drum.
Aici nu a fost asa.
Uneori, ceea ce credem despre oameni, despre procese sau despre cm “se intampla lucrurile” poate fi complet demontat si reconstruit in ceva diferit.
Casa aceasta a crescut incet, cu rabdare si cu sens.
O casa construita cu implicare si drag de oameni care au fost acolo — in si langa ea.
Recunosc ca am fost surprinsa sa descopar pe parcurs ca au respectat proiectul. Nu din rigiditate, ci din incredere, din grija si din dorinta sincera de a duce pana la capat o viziune in care au crezut.
Astazi apreciez mai mult ca oricand procesul din spatele unui proiect: timpul, devotamentul, tihna si bucuria de a face lucrurile in ritmul potrivit al fiecaruia.
Si faptul ca, uneori, lucrurile chiar pot iesi altfel decat crezi.
Some snaps from the process.
Mobilier executat cu drag si pasiune de .trib

04/05/2026

02/05/2026

E PE BUNE – din culise #9

Mar, păr, „fructuri”, o ciudată și un nebun de alb.

Am ieșit din cadru cu lacrimi în ochi. Nu pentru că era greu, ci pentru că era prea adevărat.

Mi-a plăcut de Alex. Nu știu ce simte. Dar am văzut un zâmbet… în ochi. Din suflet. Într-o privire care spune mai mult decât cuvintele.

Momentul care m-a atins cel mai tare a fost la final, când i-a sărutat mâinile tremurânde Corinei. Atunci s-a schimbat ceva în mine.

M-am întors, dar nu mai eram aceeași.
Pentru că în ochii lui am văzut: durere, iubire, curaj, curiozitate, putere.

Știți cât de greu e să fii atât de deschis? Să simți totul deodată și să nu știi dacă e real sau dacă rămâne… dacă e „pe bune”?

L-am apreciat. Mult.

Am schimbat dormitoarele între ele. O ciudată, știu.
Dar când cred în ceva, fac. Nu vorbesc.

Și Andrei… atât de simplu și clar:
„Vreau ca Omid să îmi facă camera.”
Atât de rar să știi exact ce vrei. Si sa ai curaj sa ceri.

Iar Corina… emoția ei. Sincer? Să o păstreze. E un dar să poți simți și arăta asta.

„Abia aștept să îmi beau cafeaua aici și să privesc livada.”
Uneori timpul chiar se oprește.

Livada? În realitate… a fost mai degrabă ca cele 60 de probleme la matematica, zilnice din vacanța de vara.
Dar în mintea mea, copacii erau deja în floare. Cu albine, cu fructe, cu miros de viață.

Am venit pe zăpadă și am plecat într-un alt alb. Un alb viu.

Casa de la 0 sau sufletul de la 0?

Cred în intuiție. În semne. În momentele care te trezesc.

Azi, de la 16:00, pe PRO TV — povestea lor. Episodul 9 din 10.

10 din 10

📸

26/04/2026

E PE BUNE – din culise #8
Antarctica, un copac și Omid scrie povești

Sunt episoade pe care le filmezi.
Și sunt episoade care te filmează pe tine pe dinăuntru.

Au fost multe momente care m-au lăsat fără cuvinte. Momente care m-au făcut mică în fața iubirii, a generozității și a sincerității pure. Genul acela de sinceritate care nu explică nimic, doar oferă.

Cum să îmi dai jucăria ta preferată după nici două ore de când ne-am cunoscut? Cum să îmi pui în brațe un urs polar de parcă ne știm de o viață?

Păi, măi Amira… tu știai că eu vreau cândva să ajung la Polul Nord? Sau Sud? Mă rog… unde sunt urșii și totul e alb cât vezi cu ochii.

Amira m-a învățat ceva fără să știe: iubirea nu se anunță. Nu bate la ușă. Nu cere voie. Pur și simplu apare și se așază în brațele tale.

Amira este iubire. Atât.

Și m-am întrebat de unde vine lumina asta din ea. De la Mamaia Alexandrina? Din povestea lor?

M-am uitat în ochii Mamaiei Alexandrina și mi-am adus aminte de bunica mea. De femeile acelea care nu fac zgomot, dar mută munți. Care nu țin discursuri, dar te învață cm să trăiești.

Un munte de femeie.
Sau poate un copac.

Normal că am avut emoții și la renovare. Eu cu bucătăria, Cristina cu forța naturii. Jur că n-am pierdut intenționat, dar Cristina are cărămizi în brațe, nu bicepși.

Noi cu cărămizile, iar Omid cu poveștile.

Casele se construiesc din cărămidă.
Dar acasă se construiește din povești.

Nu vreau să spun decât atât: poveștile ne apropie. Poveștile, cuvintele, visarea, comunicarea… creează o intimitate, un tatuaj pe suflet.

Oricând, oricum, cu orice preț… visați, scrieți și dați mai departe.

Gândiți-vă cm puteți fi împreună, alături de Amira și Alexandrina prin această carte, dar și alături de copilul din voi. Un copil care încă știe că în mintea lui, în sufletul lui, există și se poate.

PS: Azi, de la 16:00, în reluare la PRO TV. Eu am văzut deja fiecare ediție de 4 ori și, de fiecare dată, m-a surprins ceva nou. ❤️