19/02/2024
Tudor s-a pregătit de citit în vacanță. Liviu a plătit, cred că este echilibrată balanța. Un nepot de-al meu, a citit cele trei cărți în câteva zile. Cel mai mult i-a plăcut capitolul Capitolul 6 Haiducii.
Dacă ți se pare interesant, toate aventurile sunt adevărate.
Este sâmbătă seara. Doar în weekend se poate vedea un film în sat, la căminul cultural. Este o singură proiecție ce se anunță din timpul săptămânii printr-o portavoce, dintr-o mașină ce merge încet pe toate ulițele satului. Normal, suntem nelipsiți de la singurul eveniment interesant de peste săptămână. O doamnă ne lua cinci lei de persoană, ne dădea un bilet pe care-l rupea tot ea, apoi intram în căminul cultural și ne căutam un loc cât mai în față posibil. Dacă se așezau în fața ta persoane mai înalte, vedeai doar porțiuni din proiecție și rămâneai cu gâtul strâmb și cu dureri vreo trei zile.
În afară de faptul că Andrei a mutat scaunul celui din fața lui când s-a stins lumina în sală și, în cădere, copilul s-a agățat de cel de lângă el, așa că în loc de unul, au căzut doi, nu prea au fost incidente la film. Dar filmul respectiv a fost inspirația noastră pentru zilele următoare. Era un film cu haiduci care locuiau în pădure.
A doua zi, asta a fost tema noastră. În jurul unei mese, eram toți adunați în curte eu, Andrei, Gabi, Carmen, Gina și Codruț.
— Vreți să ne facem adăposturi în pădure și să fim ca haiducii? întrebă Andrei.
— Adică să dormim noaptea acolo? întreb eu.
— Da, normal, zise Andrei. Ce, vă este frică?
— Cred că noi vrem să dormim ca oamenii, nu ca haiducii, zise Carmen. Așa că noi, fetele, nu mergem.
— Bine, acceptă Gabi. Deci câți suntem? Mâna sus cine vrea să fie haiduc!
Eu, Gabi, Andrei și Codruț, cam ăștia eram. Bine, și Tasos, el nu putea ridica laba, dar din priviri, clar voia să vină cu noi.
— Haideți să ne facem bagajele! ne îndemnă Andrei. Gabi, să vă luați în rucsac câte o pătură, pelerină de ploaie, lopată mică, mâncare, topor și arcul.
— Bine, ne vedem într-o oră la voi la poartă, a răspuns Gabi.
Andrei strigă către Gabi:
— Să nu uiți să iei și chibrituri, neapărat!
Gabi ridică o mână, semn că a înțeles.
Ne-am făcut noi calcule cât de cât cam de ce lucruri vom avea nevoie și, cu rucsacii plini de haine și de câteva ustensile de lucru, cm ar fi topor, cuțit, funie, folie de celofan, ne-am pornit spre munte. Mătușa Tia nu era acasă, așa că era un motiv în plus să plecăm, că nu avea cine să ne oprească.
— Și unde credeți că am putea să ne oprim pe munte? Să intrăm în pădure sau să rămânem aproape de sat, într-o livadă? întreb eu.
— Eu zic să mergem acum până la saivan unde am fost și iarna trecută. Ne odihnim, mâncăm, apoi în douăzeci de minute, suntem la marginea pădurii. Și acolo avem și pădure și platou de unde putem vedea satul, zise Gabi.
— Cred că e bine așa. Acolo vom face „Casa haiducilor”, zise Andrei.
Așa că oprirea noastră cu multe bagaje în spate a fost binevenită la saivan. Am scos șuncă, roșii și brânză. Tare mult ne-ar fi plăcut să fi avut de unde lua vreo două – trei conserve cu carne sau cu pește. Dar nu prea existau nici în magazine. După ce am mâncat, Gabi a scos arcul, așa că vreo două ore ne-am jucat trăgând cu arcul. Am uitat complet că scopul nostru era să campăm în pădure.
— Să știți că este prea târziu să ne apucăm de făcut „Casa haiducilor”. Se înserează în curând, zise Andrei. Așa că eu zic să amenajăm podul, să înnoptăm acolo.
— Mie îmi convine, am spus eu. Dacă transformăm podul în casa noastră e și mai bine. Mâine vom merge la vânătoare, vom explora împrejurimile și o să revenim aici pentru dormit. Ce ziceți?
— Cred că și eu vreau tot în pod, este mai sigur peste noapte decât în pădure, spuse Codruț.
— Și eu sunt de acord cu ideea asta. Haideți să pregătim podul pentru culcare, zise Gabi.
— Bine, așa facem, concluzionă Andrei.
Nu prea existau saci de dormit sau alte ustensile pentru campare. Totul era rudimentar. Aveam fiecare câte o pătură, un pulovăr și o folie de plastic ca și pelerină în caz de ploaie. Dacă te udai, stăteai ud până te uscai, nu aveam alte haine.
Ne-am făcut din fân câte un culcuș și, ca să nu ne înțepe iarba uscată, am pus folia de plastic peste fân. Urma să ne învelim cu pătura, doar că a apărut o altă problemă.
— Mie mi-e cam foame, spuse Codruț.
— Și mie, zise Gabi.
— Și mie. Dar nu cred că mai avem mâncare, am spus eu.
— Da, ar fi trebuit să vânăm ceva, în loc să tragem cu arcul, zise Andrei.
— Și ce facem acum? întrebă Gabi.
Andrei se uită la cer, apoi privi în gol spre munte.
— Gabi, aprinde felinarul cm se întunecă și, cu grijă, agață-l aici. Și arătă un cui, la streașina podului. Ai grijă mare, că dacă atinge cumva flacăra felinarului fânul ăsta, arde tot saivanul! zise Andrei. Apoi coborâți din pod și faceți focul lângă saivan, pe platoul ăla. Laurențiu, ia toporul de la Gabi, eu iau rucsacul și o să încercăm să aducem ceva de mâncare.
— Bine, am înțeles, dar unde vrei să mergi după mâncare? întrebă Gabi.
— Cel mai rapid este să caut ceva prin gospodăriile fără câini, la intrarea în sat, răspunse Andrei.
— Serios? Să furăm mâncarea de la oameni? am întrebat eu.
— Dacă avem noroc, doar de la găini, mă lămuri Andrei râzând. Dacă aveți alte variante, vă ascult! continuă el.
Ne-am uitat unii la alții, am dat din umeri și am dezaprobat cu capul.
— Așa am crezut și eu. Hai, încă nu este întuneric, să grăbim pasul, că trebuie să ne și întoarcem, spuse Andrei.
Cu topoarele la curea, am pornit înapoi spre sat, căci haiducii deja sufereau de foame. Andrei era expert, avea un ochi și o agilitate înnăscută: știa exact unde trebuie să caute dacă avea nevoie de ceva, chiar dacă era pentru prima dată în acel loc. Ne apropiem de sat unde lumini plăpânde, parcă ascunse de privirile trecătorilor, se zăreau la unele ferestre. La alte case nu erau lumini, parcă erau părăsite. La sat oamenii trăiau în armonie cu natura: când se lumina de ziuă, se trezeau fără ceas, devreme, iar când se lăsa noaptea, se duceau la somn.
Andrei îmi făcu semn cu mâna.
— Hai pe ulița asta! Acolo mai sus este o casă construită cu beci, vezi?
Și, într-adevăr, după specificul zonei, casele mai vechi erau construite cu piatră de râu. Aveau o cameră mare unde se depozitau alimentele, care vara era răcoroasă, apoi peste acea cameră, se construiau camerele de locuit.
— Dacă vezi că se aprinde o lumină în casă, strigi, „Ursul, băăăă!!! Ursuuul!!!!” Și o iei la fugă, exact pe unde am venit. Și ne găsim la adăpătoare, la ieșirea din sat, bine? zise Andrei.
— Bine, și tu? am întrebat.
— Dacă apare careva din casă, eu o să ies prin spate, în livadă. O să te audă pe tine, dar locația ta este opusă drumului meu. Lasă că mă descurc! Doar să fii atent la lumină, dacă se aprinde în casă.
— Bine, zic eu.
Andrei își potrivi rucsacul din spate în față, să poată pune repede în el ce va găsi de mâncare. După ce a sărit gardul, l-am văzut zăbovind o vreme lângă gard de parcă căuta ceva... A găsit se pare o găleată metalică, ruginită – mi-a explicat mai târziu pe drum, la întoarcere ce a făcut cu ea, căci acum, pe întuneric, nu vedeam ce este. A luat-o și a pus-o în dreptul ușii de la intrarea în casă. Apoi s-a apropiat de beci și, cu mâinile pipăind pe la tocul ușii, a căutat cheia. A ridicat mâna spre mine, în semn că a găsit-o. A deschis cât a putut de încet ușa și a dispărut în întunericul beciului. După nici zece minute, se aude un borcan spart în beci. Am înghițit în sec și... liniște. Andrei a ieșit în pragul ușii rămânând nemișcat. Eu eram cu privirea țintă spre ferestre: nimic, nicio lumină. Deodată, se aude ușa de la casă, am crezut că leșin de frică. Cu jumătate de gură am strigat cât m-au ținut plămânii:
— Ursul, băă!!!Fugi!!!
Și am luat-o la fugă. Găleata aia a fost salvatoare. Omul nu a aprins lumina și, când a ieșit pe prispă, în întuneric, până să ajungă la scări, s-a împiedicat de găleată, s-a rostogolit pe scări, cu tot cu găleată. Eu am văzut asta cu coada ochiului, în timp ce mă îndepărtam pe ulița lui, spre cea de unde venisem.
Ce era la gura omului... cred că jumătate dintre sfinți erau pomeniți pentru cel care i-a pus găleata în cale.
Andrei fugise demult – ba chiar a reușit să tragă și ușa de la beci după el însă fără să pună și lacătul.
Ne-am întâlnit cam în același timp, la adăpătoare. Am pus apă în sticle și-i spun:
— Am crezut că mor, când am auzit ușa de la casă și pe întunericul ăla.. cu lumina stinsă!
— Daa, acum ai văzut cât de important este să ai un plan de rezervă? zise Andrei râzând. Găleata aia ne-a salvat.
— Și ce ai luat din beciul omului până la urmă? am întrebat.
— Câțiva cârnați – am dat cu capul în ei când am intrat, câteva ouă și niște pere, zise Andrei.
— Acum cred că ne putem numi haiduci zic eu, dar nu ca cei care luau mâncare de la bogați și o dădeau săracilor, căci noi luăm de la oricine.
— Asta a fost o excepție, a spus Andrei. Sperăm mâine să mâncăm ce prindem din pădure.
La saivan, Gabi și Codruț erau în jurul focului cu păturile pe ei. Într-o farfurie metalică, de tablă, am prăjit la foc mic ouă și cârnați. Perele le-am lăsat pentru a doua zi. La lumina flăcărilor am povestit până focul s-a transformat în jar. Acum era întuneric, dar cerul senin era ca o mare pătură plină de stele strălucitoare. Ne-am așezat cu fețele în sus, admirând splendoarea cerului.
— Uite!! O stea căzătoare! exclamă Gabi.
Într-adevăr, o stea se desprinse din tabloul nopții și a trasat o dungă de lumină printre alte stele, apoi a dispărut după câteva secunde.
Ne-am urcat în pod, ne-am instalat fiecare în cuibul lui și cred că toți am adormit imediat.
Dimineața, ne-a trezit lătratul lui Tasos. Ne ridicăm în genunchi să vedem ce s-a întâmplat.
— Iar a fugărit o veveriță și acum nu se poate da jos din copac, zise Andrei râzând.
— Ce câine zăpăcit! Cum să te urci în copac, știind că nu vei mai putea coborî singur, zic eu somnoros.
— Ha, ha, ha! Da, chiar că e zăpăcit câinele ăsta. Mă duc să-l dau jos, zice Gabi și coborî din pod îndreptându-se spre copac.
— Așadar, azi trebuie să mergem la vânătoare. Vom mânca ce vom prinde. Dacă nu prindem nimic, ne întoarcem acasă, bine? Nu mai intrăm la nimeni în curte, promise Andrei.
— Păi și ce să vânăm? întrebă Gabi.
— Nu știu, încercăm cu arcul? Sau punem capcane? propuse Andrei.
— Cred că nu prea avem variante reale de a ne procura hrană. Haideți să explorăm pădurea, apoi cred că ne putem întoarce acasă. Teoretic, ori azi, ori mâine, vine și mătușa Tia și dacă suntem acasă, e mai bine, nu? am spus eu.
— Bine, atunci hai să explorăm pădurea, zise Andrei. Dar să ne uităm și după urme… cine știe, poate totuși vânăm ceva.
Am lăsat toate bagajele la saivan, ne-am luat doar arcul și topoarele și am pornit pe cărare, în pădure. Lumina soarelui dansa printre frunzele copacilor și razele mai puternice se așterneau ca niște pete pe iarbă sau pe pământ. Tasos era deschizătorul de drum. Se oprea, se uita în urmă, să fie sigur că-l urmăm. La un moment dat, aude ceva și o luă la fugă în pădure. Lătra tare, clar a văzut ceva.
— Haideți după el! spuse Andrei.
Și am luat-o cu toții la fugă după lătratul lui Tasos, că pe el nu-l mai vedeam. La un moment dat, pe o movilă de pământ acoperită mușchi, observăm mai multe crengi uscate și o gaură nu foarte mare.
— Să nu zici că Tasos ne-a găsit vânatul! spuse Gabi.
Și, curioși, ne-am apropiat de gaura la care lătra Tasos. Ne‑am aplecat și, din întuneric, vedem patru ochi ce se uitau țintă la noi.
— Ce animale sunt? întreb.
— Sunt două vulpi, răspunse Andrei. Teoretic, ele au și o altă ieșire, ca să poată scăpa dacă sunt atacate. Gabi, ține câinele, să nu sară la ele! spuse Andrei.
Și scoase din rucsac o bucată de cârnat, pe care o puse la intrarea vizuinii.
Nu mă așteptam să iasă, dar se pare că erau înfometate. Una dintre ele se apropie timid de bucata de carne, o luă, și o aduse celeilalte vulpi.
— Cred că cea din spate este rănită, spuse Andrei.
— De unde știi? întrebă Codruț.
— Pentru că sunt înfometate, au îndrăznit în prezența noastră să ia mâncarea și pentru faptul că Tasos a fugărit-o pe asta sănătoasă, care în mod normal ar fi fugit în altă parte cu scopul să îndepărteze pericolul de vizuină. Dar probabil că s-a gândit că Tasos tot va veni la vizuină, după miros. Așa că a preferat să se pună între atacator și cea din spate, care ori e rănită, ori e bolnavă, a concluzionat Andrei.
— Uau! Nu m-aș fi gândit niciodată că pot fi atât de deștepte animalele astea sălbatice! am zis eu.
— Da, o să le las tot cârnatul ăsta, că oricum nu ne putem apropia de ele să le ajutăm cumva. De mâncat, nu cred că vrea nimeni să mănânce carne de vulpe, nu? spuse Andrei.
— Clar, nu vrem! a spus Gabi.
Andrei rupse în mai multe bucăți cârnatul și le aruncă în interiorul vizuinii.
— Gata și ultima sursă de hrană! spuse Andrei. Haideți să mergem mai departe.
Ne-am urcat în copaci, am încercat noi cumva să fim oameni care trăiesc în pădure, dar foamea ne făcea conștienți că e frumoasă joaca, dar realitatea e diferită. Ne-am pornit spre saivan, ne-am luat rucsacii și, cu soarele deasupra capului, ne-am pornit spre sat.
Pe o porțiune de drum, cm coboram, erau puse de oameni pietre foarte mici, probabil era o zonă unde se împotmoleau căruțele, era o pantă destul abruptă, cu pietriș fin. Și noi am început să ne dăm pe ele ca pe derdeluș. Nu știu care a venit cu ideea – proastă, evident – nu avea cm să fie în formula asta altfel. Sentimentul era exact ca iarna când aluneci pe gheață, doar că acum lăsam și câte un nor de praf în urma noastră. Cred că și-n dinți aveam praf, nu numai pe haine. La un moment dat Codruț, să ne arate el o „schemă” nouă, a luat viteză la vale și și-a dat drumul pe „derdeluș”, dar cu spatele. A alunecat vreo trei-patru metri, apoi s-a dezechilibrat și și-a continuat drumul rostogolindu-se. Vaiet, plânset și o entorsă la un picior. Și-a șters lacrimile amestecate cu praf și până acasă a fost dus în spate de Gabi, fratele lui.
Și asta a fost aventura noastră în jocul de-a haiducii.
Multe zile a stat Codruț cu piciorul bandajat, purtând atele, dar așa va ține minte mai bine cm este să te dai pe „derdeluș” cu spatele.
La scurt timp au venit și părinții noștri și, în atmosfera plăcută a familiei lărgite, serile de vară se transformau una câte una în amintiri deosebit de frumoase. Peste ani ne-am mirat de multe lucruri care necesitau eforturi mari din partea părinților, ca noi să avem copilăria frumoasă. Pentru noi, era normal cm eram, indiferent de ce aveam sau ce nu aveam. Benzina o puteai cumpăra la rație, așa că tata aduna cu câteva luni înainte de concediu benzină, să-i ajungă pentru drumul de dus și de întors din concediu. Multe astfel de situații erau anormale, dar făceau parte din viața noastră. Și cu bune, și cu mai puțin bune, noi am reușit să trăim frumos, să ne bucurăm unii de alții, să adunăm momente de neuitat.
Așa că asta îți doresc și ție, să ieși din casă și, astfel, vei avea parte de experiențe noi. Și în urma pașilor tăi, vor rămâne amintirile create.
„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” – Tom Stoppard
Cărțile se pot cumpăra de aici: https://www.nais.com.ro/aventurile-copilariei-iordache.../
sau audio : https://audiotribe.ro/product/aventurile-copilariei-aventuri-de-iarna-cartea-1/