LoreM Art

06/04/2026

Port în mine rădăcini adânc înfipte în istoria strămoșilor mei; în sângele meu curge o fărâmă din curajul și sacrificiul celor care au luptat pentru ca noi să avem un viitor.

Trunchiul este calea mea prin viață - uneori sinuoasă, alteori lină; uneori întunecată, alteori aurie.

Frunzele sunt lecțiile învățate din trăiri mai mult sau mai puțin dureroase.

Iar magia rece și misterioasă a lunii îmi veghează calea.

Continui să cresc.

26/02/2026

“Alchimie”

Lucrarea nu este doar o reprezentare a cosmosului, ci o metaforă a transformării personale. Ea vorbește despre forța interioară, despre momentele de ruptură care preced renașterea și despre frumusețea care poate apărea din aparentul haos.

Nu este doar un tablou.
Este o explozie de energie.

Vorbește despre momentele în care viața te conduce prin haos spre reinventare.

Acest tablou nu e pentru cineva care vrea decor „cuminte”. E pentru cineva care simte intens și vrea ca spațiul lui să reflecte asta.

Dacă ar fi să îi dai un nume, care ar fi?

cosmos creativeenergy artcollector originalart

10/02/2026

Gravura realizată de Claude Mellan în 1649, intitulată „Fața lui Hristos este o capodoperă absolută a artei baroce și a gravurii universale. Elementul care șochează și fascinează privitorul este tehnica imposibilă folosită: întreaga imagine este creată dintr-o singură linie continuă, care nu se intersectează niciodată cu ea însăși.

Această linie unică pornește din vârful nasului lui Iisus și se desfășoară într-o spirală perfectă către exterior, asemenea șanțurilor unui disc de vinil, până la marginea lucrării.

Mellan nu a folosit hașurarea clasică pentru a crea umbre, ci a variat doar grosimea liniei spirale, apăsând mai tare cu dăltița pentru zonele întunecate și mai ușor pentru cele luminoase.

Subiectul lucrării este legenda Vălului Veronicăi, pânza pe care s-ar fi imprimat miraculos chipul Mântuitorului, Mellan reușind să ofere o reprezentare eterică și vibrantă a acestei scene sacre.

Această gravură rămâne o dovadă de neegalat a preciziei umane, demonstrând un control al mâinii și o viziune spațială care sfidează limitele a ceea ce se credea posibil în arta secolului al XVII-lea.

18/12/2025

I see ocean depths, sand and coral reefs!

Acrilic pe pânză.
120x60

10/12/2025

Peisaj minimalist in culori calde si neutre, texturi subtile, simplitate si eleganta. Un peisaj care nu strigă, ci șoptește.

Uneori, liniștea are formă de munte și culoarea nisipului cald.

06/12/2025

Mulțumesc Asociatia Grupul Zambetul Nostru, Asociația o mana pentru tine si Ciprian Mihalcea pentru ca mi-ați dat ocazia sa pun umărul la eforturile voastre caritabile si mulțumesc celor care au licitat in acest scop! Cele două tablouri donate au adus un plus de 33.200 lei pentru copiii aflați in situații dificile.
A fost un eveniment reușit, cu invitați speciali, atmosferă caldă si oameni frumoși.

05/12/2025

Alina_Eremia_ LoreM Art

02/12/2025

Egyptian story
120x90

11/10/2025

Geniul Renașterii, Leonardo da Vinci, nu își doarme somnul de veci nici în Florența, nici la Milano, orașele unde a creat cele mai mari opere, ci într-un loc liniștit din Franța – Capela Saint-Hubert, aflată în incinta castelului regal de la Amboise, pe Valea Loarei.

În 1516, la invitația regelui Francisc I al Franței, Leonardo a părăsit Italia și s-a stabilit în castelul Clos Lucé, aflat la doar câțiva pași de reședința regală de la Amboise. Avea 64 de ani atunci, iar gloria sa îl preceda: inventator, pictor, inginer, arhitect, filosof – omul care întruchipa spiritul Renașterii. Regele îl trata ca pe un prieten, îl consulta în probleme de arhitectură și inginerie și îi dăruise Clos Lucé drept casă de retragere.

Trei ani mai târziu, pe 2 mai 1519, Leonardo da Vinci s-a stins aici, în brațele protectorului său, după cm consemnează tradiția. Dorința lui a fost să fie înmormântat la Amboise, locul unde se simțise cel mai aproape de o „curte a spiritului”.

Astăzi, vizitatorii care pășesc în Capela Saint-Hubert descoperă o construcție gotică mică, dar de o frumusețe aparte, aflată pe colina castelului, cu vitralii colorate și sculpturi delicate. În interior, un mormânt simplu, de piatră, cu o placă funerară discretă, poartă numele lui Leonardo.

Deși cercetările istorice nu pot confirma cu absolută certitudine că rămășițele lui se află acolo – mormântul său inițial fusese distrus în timpul Războaielor Religioase – tradiția și respectul au transformat capela într-un loc de pelerinaj cultural.

Pelerinii moderni vin aici nu pentru a căuta un os sau o relicvă, ci pentru a se apropia de spiritul celui care a desenat „Omul Vitruvian” și a pictat „Mona Lisa”. În liniștea capelei, înconjurată de grădinile Loarei, oamenii își amintesc că geniul nu moare niciodată – el doar se odihnește pentru o clipă.

Pentru că Leonardo nu aparține doar Italiei sau Franței. El aparține lumii întregi, iar mormântul său de la Amboise este mai mult decât un loc de odihnă – este un simbol al legăturii dintre artă, știință și eternitate.

18/04/2025

La Sucevița, un iconar anonim a pictat ceva ce nu mai întâlnim nicăieri în tradiția bizantină: o aureolă în mișcare.
Nu dispărută, nu ștearsă, ci plecând. Fugară...

În pictura răsăriteană e stabilă, perfectă.
Ca și cm Dumnezeu Însuși ar fi sigilat fiecare cap sfânt cu un cerc de aur. Dar la Sucevița, nimbul nu mai stă. Se îndepărtează de capul lui Iuda, ca o sentință mută, dar irevocabilă.

Și mai straniu e că Iuda nici măcar nu observă. Preocupat – poate de arginți, poate de regrete, poate de greața care îl face să regurgiteze plata trădării – nu ridică privirea. Nu vede că, în timp ce trupul său respinge banii, sufletul îi este părăsit de lumină. Aproape cinematic. Nimbul, simbol al apartenenței la Împărăție, plutește spre nicăieri, ca o barcă legată de un fir subțire care s-a rupt fără zgomot.

Această imagine tulburătoare nu vorbește doar despre trădare. Vorbește despre un proces. Despre felul în care harul nu se pierde brusc, ci se retrage încet, pas cu pas. Despre faptul că sfințenia nu este un bun garantat, ci o stare de echilibru care poate fi destabilizată.

În arta occidentală, pictori ca Giotto sau Caravaggio au folosit lumina pentru a evidenția dramatismul scenelor și al personajelor. În contrast, în tradiția răsăriteană, lumina nu este modelată pentru efecte teatrale: nimbul nu e doar un decor estetic, ci exprimă o teologie a luminii. Tocmai de aceea, scena de la Sucevița e atât de specială: introduce mișcarea acolo unde totul părea static. Aureola devine o entitate vie, care poate renunța la cel pe care l-a însoțit.

Iuda este pictat nu ca un personaj deja condamnat, ci ca unul aflat în plină tranziție. Nu mai este doar „trădătorul”, ci un om care abia devine trădător. Nu a căzut, ci cade. E surprins în acel moment rar, greu de reprezentat, în care binele și răul încă se învârtesc în jurul său, când lumina se retrage fără grabă, ca un animal rănit.

Fresca de la Sucevița nu e doar un act de inovație. E o teologie în pigment. O meditație despre cm harul se poate mișca. Despre cm sfințenia e, poate, mai fragilă decât ne place să credem. Și despre cum, în momentele noastre cele mai întunecate, nimbul nu cade – pleacă.

Pr. Ioan Gânscă

08/04/2025